Category: Korjenevskaya 7105m
Korjenevskaya 2010 – The Movie
Filmul expeditiei de anul trecut din Muntii Pamir – asa cum a fost editat si procesat de Bogdan. Extrem, o lume atat de frumoasa si de greu de atins, si totusi cu un ordin de marime mai usor decat Himalaya 2011.
În Dushanbe
Ce mult ne doream să vizităm Dushanbe, mai ales după cele auzite din tabăra de bază.A venit timpul să experimentăm cultura locală.
Dimineața în hotelul în care suntem cazați ne dăm seama de fapt că e mult spus hotel. Suntem cazați la subsol, în camere cu 6-8 paturi, băile sunt inexistente, singurului ”duș” fiind chiuveta la care curge din când în când apa rece. Mai mult, în hotel pare-se că s-a instalat o colonie de șobolani, care, în cel mai scurt timp au devenit prieteni cu noi. Recepționerul este un puști de 15 ani care abia învață să vorbească corect gramatical limba tajikă, ce să mai spunem de engleză. Încercăm să lăsăm deoparte aspectele neplăcute ale organizării, și ne pregătim să ieșim la o plimbare. Dar nu apucăm să facem nimic căci încep să apară problemele.
Ne este explicat căci firma cu care am încheiat contractul și căreia i-am plătit banii pentru expediție nu avea licență, iar persoana ce a încasat toți banii (Sobirova), a plecat cu banii în altă țară. Începem să dăm declarații în engleză, ce s-a întâmplat, cine a fost de vină. Toate lucrurile astea au început să fie suspicioase, deocamdată doar noi fiind în poziția de a fi interogați, restul alpiniștilor neștiind nimic din toată treaba asta. Colac peste pupăză, ne întâlnim cu Mickael, ce a pierdut zborul spre Riga deoarece actele lui nu erau în regulă. Toata situația ni se pare hilară, și încercăm cât mai repede să scăpăm de ei. Ieșim în cele din urmă în oraș, mergem să mâncăm pui la rotisor (specialitatea casei) dar suntem săltați de o mașină luxoasă care ne duce până la sediul celeilalte firme ce avea drepturi și licență. Biroul este unul modern, dotat cu aer condiționat și toate necesitățile, situat în zona centrală. Aici ne întâlnim cu un translator, ce vorbește atât germană cât și engleză. Profesor universitar de limba germană, cu un salar de 20 $ pe lună este singura sursă credibilă pentru noi. Rescriem declarațiile, după care, spre seară suntem lăsați să mergem spre hotelul nostru simpatic. A doua zi dimineața hotărâm să mergem în bazar, unde ne-am mai destins bucurându-ne să vedem tot felul de chinezării. Cumpărăm tot felul de suveniruri după ce negociem la sânge orice lucru cumpărat.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Dar nu apucăm să stăm prea mult, căci suntem invitați la biroul procurorului general al Dushanbe-ului pentru alte declarații. Toată după-amiaza o petrecem pe acolo explicând pas cu pas și făcând haz de necaz (si dute vino la legalizat actele) .
[SinglePic not found]
Seara ieșim cu prietenul nostru translator la o masă copioasă (un fel de cantină) unde apucăm să vorbim mai multe cu prietenul nostru. Ne explică căci majoritatea oamenilor de afaceri fac afaceri cu droguri, având câmpuri întregi de marijuana, exportându-le în Afganistan, iar de acolo în restul lumii. Iar ceilalți tajici doar lucrează pentru 2 % din oamenii bogați ai statului.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ultima zi în Dushanbe este una specială. Avem timp să ne plimbăm, vizităm universitatea, teatrul, ceva parcuri și alte câteva locuri interesante, dar pe o căldură insuportabilă ne retragem la un ceai rece în interiorul unei cantine. Un oraș care duminica e împânzit de mii de polițiști ce stau la bulevardul principal, de o parte și de alta a străzii din 10 în 10 m. Cel mai probabil au venit în vizită ceva politiceni din străinătate, deși se aud zvonuri că doar a ieșit președintele la plimbare.
După-amiaza o petrecem în parcul central, de lângă casa prezidențială, unde ne bucurăm de ultimele ore în Dushanbe. Stăm întinși pe iarbă, ceea ce pare cam ciudat pentru oamenii ce trec pe lângă noi.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Pe înserate mai mergem să facem niște poze la cel mai impozant monument al Dushanbe-ului (statuia lui Ismail Somoni) unde suntem acostați de poliția locală care, dubios, ne cere 10 somoni pentru bunăstarea familiei. Suntem amenințați cu bastonul, iar acest lucru ne enervează la culme, mai ales căci aveam numărul de telefon al procurorului orașului, și ne-ar fi ajutat în orice clipă.Rezolvăm situația până la urmă și plecăm dezamăgiți spre hotel.
Facem bagajele, iar la 4 dimineața suntem în aeroport. Aceleași proceduri, ne îmbrăcăm cu toate stratele de haine pe noi, la fel ca toți ceilalți alpiniști. Ne apropiem de ultima poartă de control. Surpriză totală, ofițerul de serviciu se uită la noi și ne dă de înțeles că nu vom trece. Trece timpul, ne uităm la el iritați și nu schițează nici un gest.Nu putem să ne înfuriem, căci mai rău facem. Căutăm un angajat vorbitor de limbă engleză și îi explicăm căci ofițerul de servici a uitat să se uite pe foaia de pașaport și nu ne lasă să trecem. După lungi dezbateri și privire urâte, suntem lăsați să trecem (dar alții nu).Doar Tibi mai este intors din drum pentru a lăsa coarda (ce era infășurată în jurul corpului, pe sub tricou) la bagaje.
[SinglePic not found]
Suntem în avion, ajungem în Riga, căutăm autobuzul miraculos spre Marea Baltică dar nu reușim decât să îl luăm în direcția opusă. Într-un final ajungem la mare, unde avem timp să ne bălăcim 5 minute, să bem fericiți o bere.
După-amiaza ne urcăm bucuroși în avionul Tarom ce ne duce spre București. O stewardeză drăguță, mâncare bună, un somn lung și suntem în București, unde am fost așteptați de prieteni, familie și toți cei ce au fost alături de noi (Mulțumin încă odată)!
Ziua 29, 30, 31-Ultimele in Pamir
Ultimele zile în Pamir le-am petrecut în cel mai relaxant mod posibil. Bineînţeles că am respectat tradiţia de a merge la baltă, pentru ultima oară…a fost un sentiment plăcut. Am petrecut mult timp alături de personalul taberei de bază, cu care pot zice că ne-am distrat. Am jucat tenis de masă şi volei, am stat de vorbă cu lumea de acolo, inclusiv cu bucătăreasa, cu echipele ruseşti, dezvoltându-ne astfel apetitul pentru limbajul trupului sau convorbiri prin semne. Ultima seară o petrecem la bar, golind cana după cana (de ceai) şi ascultând muzică rusească.
Printre zdrăngăneli de chitară auzim şi ultimele veşti de la iranieni. În cele din urmă steagul Iranului a ajuns pe vârf, dar 3 dintre alpiniştii din echipă au suferit degerături foarte serioase, fiind în stare grava. Înainte de ultimul somn pe morene, testăm agilitatea aparatelor foto pentru nişte fotografii de seară.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ultima dimineaţă în Pamir e exact ca în prima zi când am ajuns. Senin sticlă şi nici măcar nu bate vântul. O zi perfectă pentru vârf, am fi zis.
Exactitatea rusă ne uimeşte din nou, elicopteru întârzie vreo 3 ore. De data asta este unul militar.Bagajele parcă sunt la fel de grele ca atunci când am plecat. Plecăm din basecamp, ne luăm la revedere de la omuleţii din zonă. Asta a fost. Tot zborul stăm atintiti cu ochii pe geam…peisajul este unul superb.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ajungem repede în Jirgatal, unde suntem asteptaţi de o serie de maşini personalizate cu sigla companiei Pamirpeaks.tj .Nu îi dăm importanţă prea mare, preferand mergem cat mai repede la tanti Ludmila să devorăm o mâncare tradiţională specifică (o amestecătură de cu toate, un fel de ghiveci de-al nostru) şi, bineînţeles, ceai şi lipioşca.
Terminăm repede de mâncat deoarece soferul care trebuie să ne ducă în Dushanbe ne caută de zor prin sat. Poate astăzi vom reuşi să vedem ceva din traseul spre Dushanbe.
Iarăşi stăm 8 oameni în maşină de 5 locuri. După nici 10 minute de mers, coloana de maşini burduşite cu alpinişti se opreşte. Se lucrează de zor la un drum. Petrecem o oră la marginea drumului, unde ne asternem la vorbă cu şoferii, localnicii, muncitorii (chinezi).
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
În sfârşit plecăm în trombă de acolo. Până în Dushanbe e o combinaţie de drum groaznic şi Schumacher la volan. Noroc de poliţie că îi mai opreşte pentru a-si lua “atentia” derigoare. Pe la 3 dimineaţa ajungem în Dushanbe.Yupii! In sfarsit, după o lună, dormim în paturi!
Ziua 28-Retragerea
Astăzi ne trezim la fel de greu, să stai mult la altitudine te consumă și te obosește. Îi anunțăm pe americani că vom coborâm, totuși ei vor mai rămâne , au răbdare, experiență și mâncare. Deși vremea s-a mai îmbunat cu noi, este foarte multă zăpadă și o ceață densă. De dimineață coboară multe echipe de la 6400 m. Sunt epuizați de lupta împotriva furtunii, au rămas fără mâncare și butelii, frigul și-a făcut de cap, iar mai mult, riscul de avalanșă începe să crească. În tabăra de la 6400 m nu au mai rămas decat 3 echipe, mai sus sunt doar iranienii, care se află în stare critică, iar la 6100 m vor rămâne doar americanii. Restul coborâm spre taberele inferioare.
Pe la ora 11, ridicăm tabăra și punem rucsacii în spate. Plecăm de pe platoul Pamirului, plecăm cu multe regrete. De sus mai coboară 2 italieni.
[SinglePic not found]
-E groaznic acolo sus, ne explică ei!
Începem sa traversam platoul, pe o ceață densă, încercând să ghicim traseul, căci de urme nu poate fi vorba. Înainte de a urca pe muchia Borodkin, ne întalnim cu 2 iranieni, ce fac parte din acțiunea de salvare a grupului de la tabăra de la 6800 m. Din păcate nu înțelegem iraniană și nici ei altă limbă. Le urăm totuși succes și sperăm să nu aibă foarte mari probleme. Traversăm platoul cu greu, vizibilitatea scade spre zero iar vântul bate din ce în ce mai puternic cu cât ne apropiem de marginea platoului. Ascensiunea pe muchie o vom face grupați cu italienii. Lucian e cel din față, dar cu greu deslușește drumul. Se merge în zigzag, este procedeul cel mai bun pe o pantă așa abruptă, în condiții de vizibilitate redusă cu risc de avalanșă. Pe pantă, viscolul e foarte puternic, uneori ne dărâmă, ne împinge, ori ne clatină. Să aibă constant între 60 și 80 km. Deși acoperiți cu cagule, glugi, căști, fețele noastre sunt bulgări de zăpadă, iar pe la nas și barbă avem turțuri.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Cu greu ajungem sus, pe vârful muchiei Borodkin. Urmează o traversare dificilă, doar că acum e și mai multă ceață, zăpadă mare ce acoperă eventualele crevase, și un vânt foarte puternic. Se merge cu multă grijă și cu o presiune mare asupra noastră. Am ajuns pe partea cealaltă a muntelui. Răsuflăm ușurați, aici nu mai bate vântul așa tare, iar vizibilitatea e mai mare. După 5 minute de coborât , încep crevasele și corzile fixe. Nu avem dispozitive de coborâre așa că folosim nodul semicabestan pe carabiniere simple. Singurul inconveninent este acela că răsucește coarda, iar finalul este mai dificil. Următoarea oră o petrecem pe corzi, călărind seracuri și crevase.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ajungem la crevasele mari, unde nu sunt corzi fixe. E destul de periculos, a nins mult, sunt acoperite și nu le vedem. Doar o luăm pe urmele italienilor. Totuși nu ne ajută foarte mult, deoarece atât Lucian cât și Ady au intrat până la jumătate în crevasele acoperite. Noroc că am stiut cum să ne oprim, mai greu a fost să ieșim. Ceva probleme are și Tibi, doar că le rezolvă cu multă prudență. După trecerea de crevase, coborârea e o plăcere, mai ales că după mult timp, suntem mângâiați de razele soarelui. Filmăm, facem fotografii, ne bucurăm.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
După-amiaza ajungem la tabăra de corturi de la 5300 m, unde decidem să nu rămânem. Avem timp să coborâm până pe ghețar, la helipad, unde am vrea să punem corturile. În cele 5 minute ce le petrecem la tabăra de la 5300 oferim o butelie de gaz echipei bulgarilor ce se pregătesc mâine de ascensiune, și aflăm mai multe informații despre iranieni. De 3 zile stau într-o grotă de gheață așteptând să se facă vreme bună să facă vârful sau să coboare. Au rămas fără mâncare și fără butelii de gaz, iar 2 dintre ei au degerături serioase la nivelul mâinilor și picioarelor. Vestea ne mâhnește, și ne grăbim să coborâm spre ghețar.
Primul pas este o pantă abruptă fără corzi fixe, iar zăpada este moale și noi suntem obosiți. Lucian merge înainte , ajungând deja la prima din seria de cele 6 corzi. Băieții coboară mai greu. Ceva neînțelegeri legate de tehnica de coborâre se termină urât. Ady încearcă să arate modalitățile de coborâre pe pantă abruptă lui Tibi, dar reușește doar să alunece pe o distanță de 100 m. Privim îngrijorați, dar într-un final reușește să facă oprirea în piolet, probabil întâlnind în calea lui o porțiune de zăpadă mai dură. Ne speriem destul de tare, dar nu e cazul de critici acum, avem timp să il urechem în tabăra de bază. Începe coborârea pe corzi. Nu presupune mari dificultăți, doar căderile de pietre datorate căldurii de după-amiază.
[SinglePic not found]
Ajungem seara pe ghețar, trecem și de zona periculoasă. Observăm că în ultimele zile au căzut ceva avalanșe pe aici, nu mai este nici o cărare, iar fiecare o ia pe unde apucă. E deja seară, iar noi ajungem pe ghețarul uscat. E incredibil cât de frumoasă e vremea acum, la nici 8 ore de viscolul de sus. Ne uităm cu jind la perete și la apusul demențial. Scoatem hamul și colțarii, casca. Pe înoptate ajungem la helipad. Tibi și Ady decid să meargă până în base camp în aceeași seară, Lucian decide să rămână la locul de cort. Drumul băieților este anevoios, e noapte, sunt obosiți, dar într-un final ajung la tabara de cort, unde au tot confortul ce nu l-au avut în ultimele 5 zile.
Lucian
„Atât de mult regret că nu am mai avut răbdare să stăm încă o zi pe platou, încât imi vine greu să ma despart de Kommunizmus, un munte pe cât de greu, pe atât de frumos. Ca o ultimă consolare, îmi doresc să imi iau rămas-bun cum se cuvine de la această expediție, de la acești munți incredibili.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Îmi așez meticulos cortul, cu fața spre peretele Kommu, trag o fugă până la izvorul de apă unde sorb apă prospătă de izvor, pregătesc o masă copioasă, iar apoi mă așez pe o stâncă din apropiere, trag pufoaica pe mine și încep a rememora tot ce a însemnat pentru mine această expediție. Câte sacrificii, câte antrenamente dimineața la 6, câte telefoane, câte și mai câte. Am rememorat așteptarea din Jirgatal, tristețea plecării lui Radu, lacrimile de fericire de pe vârf. Tot ce a însemnat pentru mine această expediție, prietenie, frig, sentimente, bucurie, tristețe, certuri, ajutor, încredere, dragoste, apreciere, pasiune, fericire, credinta, optimism, speranta, dar mai mult decât orice, dorința de a reuși, de a întrece limitele cunoscute. Am zburat cu elicopterul, am mers cate 10 oameni într-o mașină de 5, am stat înghesuiți într-un avion ca în piața din Obor, am mers zeci de ore..toate astea îmi trec prin minte și mă fac să zâmbesc. Într-un final intru în cort, dar mă așez cu privirea spre peretele Kommu. În lumina lunii, se vede perfect. Și adorm cu privirea la el. Noaptea trece repede, iar dimineața mă trezește soarele. Da , e senin, da, se vede peretele Kommu, da, e așa frumos, o ultima privire să îi mai arunc. Petrec 3 ore frumoase pentru acea ultimă privire, visând frumos. Refac rucsacul de drum, e pentru ultima oară…și plec spre casă. Merg zâmbind, visez frumos, culeg pietre pentru colecție, dar mai mult decât atât sunt mândru de mine și de ceea ce am realizat. Într-un final ajung la corturi, băieții lenevesc la soare împreună cu Michael. Pun rucsacul jos, iar în acel moment expediția pentru mine s-a terminat. Dar aventura continuă.”
Zilele 21, 22, 23 – 8,9,10 August – Odihna in Base Camp
După cele 5 zile petrecute la altitudine, revenim la viaţa normală. Primul lucru făcut a fost să mergem la râu, să spălăm puţinile haine ce le avem cu noi, dar mai ales, să dam jegul jos de pe noi. Nu e chiar cea mai caldă zi dar senzaţia e bestială, e unică. Apa ce 50 m mai sus e un gheţar imens e de o puritate incredibilă, e abia născută. Iar noi profităm să ne bălăcim ca nişte copii mici,
Zilele astea timpul a trecut aşa repede, încât nici nu mai ştim ce am facut şi în ce ordine.
Am jucat tenis de masă şi volei cu cei din tabăra de bază. Nu e chiar uşor, la altitudinea asta. Dar e frumos, şi mai mult, ne bucurăm de aspectele ce ţin de interculturalitate. Am ajuns să cunoaştem toată tabăra de bază, de la bucătar, medic până la pilot de elicopter.
In una din zile toţi cei ce am urcat Korzhenvskaya suntem premiaţi de ghizii montani pentru performanţele obţinute.
[SinglePic not found]
Mai important decât orice e că am stabilit împreună ce vom face zilele ce au mai rămas din expediţie. Toţi am nutrit separat, fără să spunem unul altuia. Căci lângă Korjenevskaya e unul şi mai mare, şi mai greu şi mai frumos, de îi spune Kommunizmus sau Ismail Somoni -cel mai înalt din Pamir (7495 m). În cele 3 zile petrecute în basecamp ne-am hotărât, dar mai mult, am fost încurajaţi de oamenii din basecamp să încercăm. Michael, Miguel, cehii, lituanienii ne încurajează să mergem mai departe.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Aclimatizaţi suntem, mâncare mai avem, energie tot înainte. Singurele probleme sunt cele de ordin tehnic şi psihic. Suntem avertizaţi. E un munte greu, doar 30% ajung pe vârf. Studiem poze, întrebăm ghizii, ne uităm atenţi la traseu, mai întrebăm lumea din tabără şi toţi ne încurajează să încercăm măcar. Vorbim mai mult cu lituanienii, vom merge împreună cu ei măcar o bucată de traseu.
În general, în tabăra de bază e o linişte aparte, dar zilele astea e o agitaţie continuă. Echipa iraniană are ceva probleme, se pare că sunt ceva accidentaţi în tabăra lor. Mai mult, un rus si un bulgar sunt pe Kommunizmus, încercând separat să facă vârful cât mai repede. Atenţia tuturor e îndreptată spre Kommu, mai ales că avalanşele încep să curgă.
Pe 10 august, seara, la 18.30, ne pornim înspre Kommu. Plecăm după ce am calculat mâncare pentru 7 zile. Vrem să fim cât mai uşori şi rapizi. Ajungem pe întuneric la helipad, locul de unde vom porni mâine spre o altă aventură. Ne răsfăţăm cu budincă de afine expirată, şi ne pregătim de somn, căci mâine începe o altă aventură, poate mai frumoasă, poate mai grea.
[SinglePic not found]
Ziua 20 – 7 August – Coboram în tabăra de bază
Dimineaţă ne trezim greu, slăbiţi. Vremea de afara e oribilă. Vânt, ceaţă,viscol. Cât noroc am putut avea, ieri era o vreme superbă, astăzi oricum nu mai contează. De data asta alegem varianta scurtă pentru a coborî.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Nu mai trecem prin câmpul de mine, alegem să coborâm pe panta abruptă. Strângem repede corturile, înghiţim ceva fructe confiate şi dăm bice la vale spre tabăra de la 5300 m. Primul obstacol e o coardă fixă ce are rolul de a sări o crevasă şi de a trece peste un pasaj abrupt. Nu avem hamurile cu noi, deci improvizăm. Primul ce actionează e Tibi. Ia coarda în mână şi deodată rămâne fără sprijin, căci cuiul de gheaţă iese. Rămânem stupefiaţi. Încercăm să rezolvâm situaţia, punem cuiul în alta gaură, facem şi un nod Abalakov de siguranţă, supervizaţi îndeaproape de Bob şi Katerine. Şi toate astea într-o poziţie incomodă, cu risc de căderi de pietre, şi cu ceva oameni în spate aşteptând să rezolvăm situaţia.Apoi ne dăm liniştiţi toţi pe coardă. Coborârea până la tabăra de la 5300 m nu pune probleme, doar ceva crevase de trecut şi zăpadă moale Iar de la 5300 m la 5100 m e doar un pas.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Aici am refăcut rucsacii şi sunt puţin mai grei. Coborâm încet spre basecamp, obosiţi, dar încântaţi de performanţele noastre.
Ajungem după-amiază pe la 17.00 în base camp, desfacem, iar apoi ne intalnim la bar la o binemeritată bere, ceai etc.
Aventura de zilele astea se termină într-o atmosferă frumoasă, de veselie şi de prietenie.
Day 19 – 6th of August – Summit! 7105 m – special article by Miguel
This is Miguel’s opinion about the summit day, a special article that I received by email from a very special friend. Thank you.
[SinglePic not found]“Wow, we woke up too late… It’s 5:30 o’clock”, I thought when we started to climb the last eight hundred meters that separated us from the top. But in the end, it would be a lucky day…
As we were climbing, some clouds began to form that would not deviate from the summit during the climb… That discouraged me a little, because we wouldn’t see anything from above. But there was only up and up, winning every meter at that really large edge.
And, in a few hours, we went into the cloud. From this point, about 6,800 meters, the ascent became very heavy and boring, moving in the fog, seeing nothing and very unmotivated. The idea of having spent so much effort to reach now the summit and can not see anything, was really overwhelming.
At that time, I started to get into my rhythm and distanced myself from my partners. I just wanted to reach summit, take some pictures of nonsense rigor in the middle of that dense fog on and start to go down. I looked at my clock, which marked more than 7,000 meters, and followed up. I was climbing the last mixed part before reaching the summit when, suddenly and to my astonishment, the cloud which had spent all the morning hiding the top began to fade. At that time, I started to climb as quickly as I could, and with enormous enthusiasm walked the last meters that separated me from the summit, with the intention of photographing all what I could before the clouds return to wrap it all up. And so, step by step, I reached the 7,105 meters at the top of Korjenevskaya.
And what can I say…
Down below, a dense sea of clouds covered the horizon, emerging from there the powerful Pamir mountains, bringing me some feelings hard to explain with words. All the bad moments, the bad nights trying to sleep, the dangerous days in Chetyrekh by myself [Miguel climbed the summit by himself, alone, in a terrible weather - n.a], the hard last climbing days, all just disappeared sinking me in a huge abyss of happiness and peace. It was very nice to reach the summit in complete loneliness, and those minutes waiting for my partners, alone on the summit, with the wind, the cold and the amazing view, are engraved in my memory as if it were a dream.
[SinglePic not found]But mountain is better if you share your feelings, and I remember how good it was to hug my teammates when they got the top. Share the happiness within the tiredness, the rapid breathing, the perpetual smile in our faces. At last we had achieved our common project, and there we were, four young climbers and friends, watching the world below our feet, at the limits of Pamir’s Range. Ahead, two days of dangerous and hard descent, on our way to base camp.
[SinglePic not found]Just a few words more. Thanks for letting me share this with you, big guys. And hope to share another expedition, maybe, up to 8,000 meters!
A big embrace from Spain.
Miguel.
Korjenevskaya 2010 from Fako Adrian on Vimeo.
This is Miguel’s opinion about the summit day, a special article that I received by email from a very special friend. Thank you.
[SinglePic not found]“Wow, we woke up too late… It’s 5:30 o’clock”, I thought when we started to climb the last eight hundred meters that separated us from the top. But in the end, it would be a lucky day…
As we were climbing, some clouds began to form that would not deviate from the summit during the climb… That discouraged me a little, because we wouldn’t see anything from above. But there was only up and up, winning every meter at that really large edge.
And, in a few hours, we went into the cloud. From this point, about 6,800 meters, the ascent became very heavy and boring, moving in the fog, seeing nothing and very unmotivated. The idea of having spent so much effort to reach now the summit and can not see anything, was really overwhelming.
At that time, I started to get into my rhythm and distanced myself from my partners. I just wanted to reach summit, take some pictures of nonsense rigor in the middle of that dense fog on and start to go down. I looked at my clock, which marked more than 7,000 meters, and followed up. I was climbing the last mixed part before reaching the summit when, suddenly and to my astonishment, the cloud which had spent all the morning hiding the top began to fade. At that time, I started to climb as quickly as I could, and with enormous enthusiasm walked the last meters that separated me from the summit, with the intention of photographing all what I could before the clouds return to wrap it all up. And so, step by step, I reached the 7,105 meters at the top of Korjenevskaya.
And what can I say…
Down below, a dense sea of clouds covered the horizon, emerging from there the powerful Pamir mountains, bringing me some feelings hard to explain with words. All the bad moments, the bad nights trying to sleep, the dangerous days in Chetyrekh by myself [Miguel climbed the summit by himself, alone, in a terrible weather - n.a], the hard last climbing days, all just disappeared sinking me in a huge abyss of happiness and peace. It was very nice to reach the summit in complete loneliness, and those minutes waiting for my partners, alone on the summit, with the wind, the cold and the amazing view, are engraved in my memory as if it were a dream.
[SinglePic not found]But mountain is better if you share your feelings, and I remember how good it was to hug my teammates when they got the top. Share the happiness within the tiredness, the rapid breathing, the perpetual smile in our faces. At last we had achieved our common project, and there we were, four young climbers and friends, watching the world below our feet, at the limits of Pamir’s Range. Ahead, two days of dangerous and hard descent, on our way to base camp.
[SinglePic not found]Just a few words more. Thanks for letting me share this with you, big guys. And hope to share another expedition, maybe, up to 8,000 meters!
A big embrace from Spain.
Miguel.
Korjenevskaya 2010 from Fako Adrian on Vimeo.
Ziua 19 – 6 August – Varful! 7105 m
E un somn agitat, atat pentru noi, cat si pentru Tibi si Miguel. Auzim susoteli si in corturile de langa noi, toti alpinistii sunt entuziasmati si agitati.
Maine dimineata il facem, nu ne mai poate opri nimic acum. Luci ma aproba dand din cap. Suntem increzatori, pregatiti si ne simtim foarte bine. E frig, e tare frig, suntem la 6400 de metri si intre noi si cer nu este decat o folie de cort. Atipim din nou, apoi ne trezim, ne miscam in sacii de dormit, ne gandim daca cei de langa noi dorm. Noapte trece greu, nelinistea nu le lasa sa dormim confortabil. Gand dupa gand, suspin dupa suspin, idee, cugetare.
E deja ora 4.30 dimineata, ne uitam la ceasuri si hotaram ca e cazul sa iesim din saci.Si in corturile vecine incepe forfoteala! Stim ca suntem inceti, ca ne echipam greu si sa ne urnim mai incet decat celelalte echipe. Nu este insa momentul sa discutam despre asta sau sa ne grabim, avem toata ziua la dispozitie. Nu conteaza cine ajunge primul pe varf. Pregatisem de cu seara echipamentul si alimentatia, asa ca metodic ne tinem de plan: ceaiul de dimineata, laptele cu cereale, o bucata de biscuite hipercaloric, un Snickers – primul in aceasta expeditie. Suntem meticulosi cu apa in cort, cu echipamentele, cu echiparea. Facem totul in ordinea prestabilita de cu seara, nu avem timp acum sa visam ce ne asteapta. Metodic, fara graba, fara emotii facem ultimele pregatiri.
E un lucru mare ca avem pofta de mancare. Din ce ni se spusese, nu ar fi trebuit sa avem, din cauza raului de altitudine. Nici pe mine si nici pe Luci nu ne doare capul deloc, iar din cele auzite in cortul vecin, Tibi si Miguel se descurca de minune. Ne este foame, foarte foame, desi nu avem mare lucru de mancare-asta e un semn bun!
Incepe sa se lumineze in cort, se face dimineata. Bineinteles, suntem in intarziere, ceilalti alpinisti fiind deja in traseu in fata noastra. E 5:00, ies din cort si ma echipez cu coltarii. Tibi, in fata cortului vecin, imi spune ca are o problema: hydrobag-ul s-a fisurat. “Ok… Unde e hydrobagul?” “Pe spatele meu!” Echipament foarte util pentru altitudini mai mici sau pentru hidratare in timpul efortului la temperaturi mai ridicate, “punga” de plastic pe care Tibi o atasase pe spatele sau pe sub pufoaica se fisurase. “Cat de rau e?” “Destul, sunt ud pana la piele pe spate, s-a scurs ceva din ceaiul ala”. Verificam incidentul, lichidul se scursese, intr-adevar, pe sub haine, insa deja inghetase. Hotaram ca in timpul zilei o sa sublimeze sau o sa se evapore, atmosfera e atat de uscata acolo sus! Tibi nu se mai schimba, hotaraste sa continue asa. Dupa ce isi pune coltarii ne spune ca nu mai simte rece, a inceput sa se incalzeasca lichidul. “Ok, cred ca o sa fie bine, merg asa”.
In final, la 5.30 dimineata plecam pe traseu. E frig, eu, Tibi si Miguel ne-am luat pufoaicele, Luci decide ca mai tarziu o sa fie foarte cald asa ca isi ia geaca de Gore-Tex. Radem de el ca a carat puful pana aici doar ca perna insa e o alegere buna, rezisti dimineata la frig si dupa-amiaza nu o sa iti fie prea cald. Vremea e asa cum am sperat, pentru asta suntem aici: nici un nor pe cer, absolut nici unul. Patura de nori e mult sub noi, nu are cum sa se strice vremea aici in mai putin de 3-4 ore. E incredibil, poate e norocul, poate e providenta…
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ne simtim excelent toti 4, mergem grupati, iar ritmul este bun. Facem fotografii, filmam si vorbim atat cat ne permite respiratia. Suntem printre ultimele echipe ce abordeaza vârful astăzi, în spatele nostru mai sunt doar o echipă de ruşi, ungurii şi Rumani, bulgarul.
[SinglePic not found]
În faţa noastră cehii, americanii, germanii. Asta nu ne demoralizează, ci ne facem să mergem mai bine! Suntem la pragul celor 7000 de metri şi acest lucru se resimte.
Ce ciudat e că tot cerul e senin sticlă, mai puţin pe cele 2 vârfuri, Korje şi Kommu, unde stă liniştit câte un nor. Norii lenticulari de deasupra varfurilor inalte, care anunta schimbarea vremii in curand… “Probabil maine o sa fie foarte urat aici, ar trebui sa si coboram cat se poate de mult astazi”. Baietii aproba, vom face asa cum este recomandat, urcare si coborare rapida, viteza inseamna siguranta aici.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Curând intrăm şi noi în norul lenticular, o ceata destul de deasa. E mai frig, scade vizibilitatea la sub 10m si este dificil sa ne dam seama cat mai avem de urcat.
[SinglePic not found]
Ne întâlnim cu echipele care deja coboară de pe vârf. Suntem anunţaţi că mai e doar o oră. A mai rămas doar o oră din visul nostru… Din când în când se mai deschide câte o fereastră, o fereastră de unde se vede tot Pamirul.
Adi:
“Ma uit la altimetru, singurul functional, imi arata 6800m. Urc in continuare, ne apropiem de momentul 7000m. Atat de aproape, de acolo pana pe varf mai e putin. Vor fi 105 metri in care sa ma gandesc la tot ce am incercat, la tot efortul depus ca sa ajungem aici. La ce inseamna sa ai incredere in echipa, sa sustii si sa fii sustinut, sa urmaresti un vis. Ma uit in jur, nu se vede inca mare lucru, sper ca pe varf ceata sa se ridice. 16 pasi… 10 respiratii… 16 pasi… 10 respiratii… Inaintez repede, fara rucsac mare imi este mult mai bine. Simt cum organismul imi este aproape de capacitatile lui, acum realizez cat de eficient este un corp usor. Am plecat in Pamir avand 64 kg, dupa ultimele 2 saptamani deefort probabil am 57-58, cel putin asa simt. Plamanii absorb cat de mult oxigen se poate, muschii lucreaza eficient cu putin combustibil, inima pompeaza cu viteza… pulsul imi este de 130-140 si aproximativ 110 dupa ce ma odihnesc cateva secunde. Incerc sa fac calcule simple, creierul reactioneaza cum trebuie, incerc sa imi aduc aminte denumirea varfurior din jur si reusesc fara prea mult efort. Trag de mine, corpul vrea sa se opreasca, sa coboare. Nu cedez, stiu ca poate mai mult de atat. Minutele trec monoton, ma uit din nou la altimetru: 6920m… Inca putin. Un olandez trece pe langa mine la coborare, il salut si il intreb cat mai avem. Stiam ca nu mult, insa vroiam sa ma pregatesc pentru momentul culminant. “Foarte putin, acolo sus unde e cornisa de zapada e varful.” Imi ridic privirea si imi dau seama ca suntem la 20-30 m direct sub varf. Uimit si emotionat simt cum imi creste pulsul incontrolabil… Inseamna ca am trecut de mult de 7000m… De momentul in care vroiam sa ii incurajez pe baieti ca suntem la peste 7000, de ora in care vroiam sa ma gandesc la tot ce am facut ca sa ajung aici. Emotiile sunt coplesitoare, mi se aburesc ochelarii insa nu ma opresc sa ii curat. Baietii au auzit si ei discutia, nu mai spune nimeni nimic. Nu mai suntem aproape, suntem… aici. Urc ultimii metrii, Miguel si Lucian au ajuns deja, ne filmeaza de sus. Tibi ma urmeaza indeaproape. Asta a fost, am reusit, calc hotarat si repede pe micul platou al varfului. Sunt cu echipa la 7105m si ma opresc pentru cateva minute in a gandi ce facem in continuare. Bucuria este de nedescris, Luci filmeaza in continuare in timp ce ne imbratisam. Lui Miguel nu ii vine sa creada ca a ajuns aici cu noi, dupa ce a fost atat de aproape sa renunte.”
Lucian:
“Iau camera în mână cu gândul să merg înainte să îi filmez pe băieţi cum ajung pe vârf. Încerc să forţez dar nu câstig decât câţiva metri. Totuşi ajung inaintea lor pe vârf şi filmez… Doar câteva secunde căci mă copleşesc emoţiile. Ajung băieţii pe vârf, îi iau în braţe, ne bucurăm din inimă pentru reuşită. Câteva lacrimi de fericire se scurg pe obraz, se transformă repede în lacrimi de gheaţă. O, Doamne, e ora 11.30 şi am ajuns acolo unde mulţi au zis că nu vom ajunge, e un succes mare, un succes realizat prin muncă asidua zi de zi. E o bucurie imensă, dar de fapt e cireaşa de pe tort, căci adevărata bucurie e reuşita muncii depuse în timp.”
Korjenevskaya 2010 from Fako Adrian on Vimeo.
Tibi:
“De multe ori ma intreb ce am cautat acolo…raspunsul vine de fiecare data: pentru ca exista!pentru ca niste tineri au indraznit sa viseze in stil mare, au avut curajul sa il impartaseasca altora, au avut rabdarea de a-l vedea cum se infiripa, puterea de a trece cu nadejde peste momente dificile, nu s-au lasat invinsi de cei care nu au crezut in ei, au avut certitudinea ca totul va iesi bine, incredere in prietenia lor si, nu in cele din urma, suportul, admiratia si dragostea celor din jur catre care gandurile noastre s-au indreptat mereu – “prieteni si neprieteni, familie, parinti, iubite, sponsori, cei care ne-au ajutat si cei care nu ne-au ajutat, cei care ne-au dat suturi in fund si cei care au crezut in noi – si mai ales cei care nu au crezut”. Ne place sa credem ca pe 6 august 2010, odata cu atingerea varfului, nu am reusit sa indeplinim numai visele noastre , ci ale mai multor oameni. M-am bucurat sincer, am vibrat la unison cu Miquel-noul meu coleg, am suferit ca Radu nu a fost prezent fizic acolo,dar cu siguranta spiritual (si cu tricoul), am lacrimat de emotie mandri ca am putut reprezenta pe romanii nostri de acasa in inima Pamirului – acoperisul lumii. Si asa am renascut, mai puternici, mai hotarati, mai frumosi! Prin atitudine am invins altitudinea…impreuna cu voi!Va multumim!”
Scot telefonul prin satelit, ii atasez bateria si trimit catre casa mesajul scris cu o seara inainte:
“Nu incetati niciodata sa visati, sa credeti in visele voastre, sa vreti mai mult ca oricine sa le indepliniti. Imposibilul exista doar in gandul vostru.
Noi am visat, am vrut si am luptat pentru visul nostru pana la capat. Pentru ca: Nu e altitudinea, e atitudinea. Adi, Tibi si Luci, 6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105m.”
Zambesc fericit vazand confirmarea de primire a mesajului. Am facut-o! E oficial, baieti, mesajul a fost receptionat cu succes!
Privesc mut de uimire, ma simt atat de mic in imensitatea Pamir-ului. Tot efortul de pana acum a meritat. Ni s-a spus ca depunem atat efort pentru cateva minute pe varf… De fapt, depunem atat efort pentru sentimentele pe care le ai in timp ce te pregatesti sa ajungi 9 luni acolo, pentru luna petrecuta in Pamir, pentru minutele de pe varf si pentru povestile de care ne vom aduce aminte toata viata. Povesti despre incredere, pasiune, perseverenta si atitudine. Fac un calcul simplu si imi dau seama ca suntem cea mai tanara echipa dintre toti cei din base camp care a ajuns pe varf: avem 22, 23 si 25 de ani. Ulterior aflam ca suntem cea mai tanara echipa care a fost acolo de cand isi aduc aminte ghizii batrani. Nu am fost nici pe departe cei mai pregatiti, nici fizic si nici psihic, am avut un echipament vechi sau imprumutat, am avut putine cunostiinte despre ce inseamna muntii inalti. Insa mai mult decat ceilalti, am avut incredere si dorinta sa facem ceva peste puterile noastre. Am depasit toate obstacolele ajutati de prieteni minunati care ne-au fost alaturi in momentele dificile. Iar cand am ramas singuri am vrut sa nu dezamagim si am mers doar inainte. Emotionat, privesc in departare si zambesc complice: stiu unde mergem, stiu ce vrem sa facem acum!
Urmează momentele pentru fotografiat sponsorii, pe noi, pe Miguel, steagul. Facem o poza simbolica si cu tricoul lui Radu, ne gandim cat de mult ar fi vrut si el sa fie aici. Suntem condiţionaţi de norul agasant care uneori se înduplecă şi ne lasă să fotografiem Pamirul. Totuşi petrecem 40 minute pe vârf, destul de obositoare.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Fan Courier – Oriunde cu placere – chiar şi la 7105 m.
[SinglePic not found]
Himalaya
[SinglePic not found]
Sony – Make, Believe
Coborârea va fi mai dificilă, cele mai multe accidente se petrec la coborâre, aşa că va trebui să avem mare grijă. Mai ales că zăpada e moale. Pe urcare am fost atât de concentraţi încât nu ne-am dat seama cât de îngustă e creasta. Miguel coboară primul, Lucian în spatele lui iar Ady şi Tibi suntem în urmă. Aveam cu noi geluri energizante pentru sportivi, cate 3 de fiecare, insa consideram ca e de ajuns sa mancam doar unul. Daca ajungem intregi jos, celelalte ne vor mai trebui…
E aşa dificilă coborârea, ne concentram cu greu, în plus zăpada e foarte moale şi se alunecă uşor. Miguel e la un pas de a cădea, dar face o oprire în piolet chiar la marginea crestei. Ne-a stat inima în loc. Suntem mai prevăzători, mergem mai încet sa ajungem în siguranţă la corturi.
[SinglePic not found]
Suntem epuizaţi, dar mai găsim resurse să facem un ceai, sa mancam câte un baton de ciocolată, sa ne întindem 30 de minute. Vremea se strica asa cum preconizasem, decidem să coborâm la 5800 pentru a ne odihni mai bine. E aproape seară, coboram pasajul dificil de la 6100 si zonele expuse caderilor de pietre. Filmam, fotografiem, oboseala se simte din ce in ce mai mult. Concentrati, atenti sa nu facem greseli, coboram unul dupa celalalt. Ni se pare lunga coborarea, in total vom fi coborat 1500 m in acea zi. Ajungem in zona ferita de pietre de la 5800 si punem corturile. Suntem epuizaţi încât suntem în stare doar de-o supă şi un ceai. Mai multa mancare oricum nu avem, iar acum nu mai conteaza, maine la pranz vom face baie in apa ghetarului si vom manca in base camp. Am reusit! Zambim fericiti si dormim duşi. Asta da zi! E un somn agitat, atat pentru noi, cat si pentru Tibi si Miguel. Auzim susoteli si in corturile de langa noi, toti alpinistii sunt entuziasmati si agitati.
Maine dimineata il facem, nu ne mai poate opri nimic acum. Luci ma aproba dand din cap. Suntem increzatori, pregatiti si ne simtim foarte bine. E frig, e tare frig, suntem la 6400 de metri si intre noi si cer nu este decat o folie de cort. Atipim din nou, apoi ne trezim, ne miscam in sacii de dormit, ne gandim daca cei de langa noi dorm. Noapte trece greu, nelinistea nu le lasa sa dormim confortabil. Gand dupa gand, suspin dupa suspin, idee, cugetare.
E deja ora 4.30 dimineata, ne uitam la ceasuri si hotaram ca e cazul sa iesim din saci.Si in corturile vecine incepe forfoteala! Stim ca suntem inceti, ca ne echipam greu si sa ne urnim mai incet decat celelalte echipe. Nu este insa momentul sa discutam despre asta sau sa ne grabim, avem toata ziua la dispozitie. Nu conteaza cine ajunge primul pe varf. Pregatisem de cu seara echipamentul si alimentatia, asa ca metodic ne tinem de plan: ceaiul de dimineata, laptele cu cereale, o bucata de biscuite hipercaloric, un Snickers – primul in aceasta expeditie. Suntem meticulosi cu apa in cort, cu echipamentele, cu echiparea. Facem totul in ordinea prestabilita de cu seara, nu avem timp acum sa visam ce ne asteapta. Metodic, fara graba, fara emotii facem ultimele pregatiri.
E un lucru mare ca avem pofta de mancare. Din ce ni se spusese, nu ar fi trebuit sa avem, din cauza raului de altitudine. Nici pe mine si nici pe Luci nu ne doare capul deloc, iar din cele auzite in cortul vecin, Tibi si Miguel se descurca de minune. Ne este foame, foarte foame, desi nu avem mare lucru de mancare-asta e un semn bun!
Incepe sa se lumineze in cort, se face dimineata. Bineinteles, suntem in intarziere, ceilalti alpinisti fiind deja in traseu in fata noastra. E 5:00, ies din cort si ma echipez cu coltarii. Tibi, in fata cortului vecin, imi spune ca are o problema: hydrobag-ul s-a fisurat. “Ok… Unde e hydrobagul?” “Pe spatele meu!” Echipament foarte util pentru altitudini mai mici sau pentru hidratare in timpul efortului la temperaturi mai ridicate, “punga” de plastic pe care Tibi o atasase pe spatele sau pe sub pufoaica se fisurase. “Cat de rau e?” “Destul, sunt ud pana la piele pe spate, s-a scurs ceva din ceaiul ala”. Verificam incidentul, lichidul se scursese, intr-adevar, pe sub haine, insa deja inghetase. Hotaram ca in timpul zilei o sa sublimeze sau o sa se evapore, atmosfera e atat de uscata acolo sus! Tibi nu se mai schimba, hotaraste sa continue asa. Dupa ce isi pune coltarii ne spune ca nu mai simte rece, a inceput sa se incalzeasca lichidul. “Ok, cred ca o sa fie bine, merg asa”.
In final, la 5.30 dimineata plecam pe traseu. E frig, eu, Tibi si Miguel ne-am luat pufoaicele, Luci decide ca mai tarziu o sa fie foarte cald asa ca isi ia geaca de Gore-Tex. Radem de el ca a carat puful pana aici doar ca perna insa e o alegere buna, rezisti dimineata la frig si dupa-amiaza nu o sa iti fie prea cald. Vremea e asa cum am sperat, pentru asta suntem aici: nici un nor pe cer, absolut nici unul. Patura de nori e mult sub noi, nu are cum sa se strice vremea aici in mai putin de 3-4 ore. E incredibil, poate e norocul, poate e providenta…
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ne simtim excelent toti 4, mergem grupati, iar ritmul este bun. Facem fotografii, filmam si vorbim atat cat ne permite respiratia. Suntem printre ultimele echipe ce abordeaza vârful astăzi, în spatele nostru mai sunt doar o echipă de ruşi, ungurii şi Rumani, bulgarul.
[SinglePic not found]
În faţa noastră cehii, americanii, germanii. Asta nu ne demoralizează, ci ne facem să mergem mai bine! Suntem la pragul celor 7000 de metri şi acest lucru se resimte.
Ce ciudat e că tot cerul e senin sticlă, mai puţin pe cele 2 vârfuri, Korje şi Kommu, unde stă liniştit câte un nor. Norii lenticulari de deasupra varfurilor inalte, care anunta schimbarea vremii in curand… “Probabil maine o sa fie foarte urat aici, ar trebui sa si coboram cat se poate de mult astazi”. Baietii aproba, vom face asa cum este recomandat, urcare si coborare rapida, viteza inseamna siguranta aici.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Curând intrăm şi noi în norul lenticular, o ceata destul de deasa. E mai frig, scade vizibilitatea la sub 10m si este dificil sa ne dam seama cat mai avem de urcat.
[SinglePic not found]
Ne întâlnim cu echipele care deja coboară de pe vârf. Suntem anunţaţi că mai e doar o oră. A mai rămas doar o oră din visul nostru… Din când în când se mai deschide câte o fereastră, o fereastră de unde se vede tot Pamirul.
Adi:
“Ma uit la altimetru, singurul functional, imi arata 6800m. Urc in continuare, ne apropiem de momentul 7000m. Atat de aproape, de acolo pana pe varf mai e putin. Vor fi 105 metri in care sa ma gandesc la tot ce am incercat, la tot efortul depus ca sa ajungem aici. La ce inseamna sa ai incredere in echipa, sa sustii si sa fii sustinut, sa urmaresti un vis. Ma uit in jur, nu se vede inca mare lucru, sper ca pe varf ceata sa se ridice. 16 pasi… 10 respiratii… 16 pasi… 10 respiratii… Inaintez repede, fara rucsac mare imi este mult mai bine. Simt cum organismul imi este aproape de capacitatile lui, acum realizez cat de eficient este un corp usor. Am plecat in Pamir avand 64 kg, dupa ultimele 2 saptamani deefort probabil am 57-58, cel putin asa simt. Plamanii absorb cat de mult oxigen se poate, muschii lucreaza eficient cu putin combustibil, inima pompeaza cu viteza… pulsul imi este de 130-140 si aproximativ 110 dupa ce ma odihnesc cateva secunde. Incerc sa fac calcule simple, creierul reactioneaza cum trebuie, incerc sa imi aduc aminte denumirea varfurior din jur si reusesc fara prea mult efort. Trag de mine, corpul vrea sa se opreasca, sa coboare. Nu cedez, stiu ca poate mai mult de atat. Minutele trec monoton, ma uit din nou la altimetru: 6920m… Inca putin. Un olandez trece pe langa mine la coborare, il salut si il intreb cat mai avem. Stiam ca nu mult, insa vroiam sa ma pregatesc pentru momentul culminant. “Foarte putin, acolo sus unde e cornisa de zapada e varful.” Imi ridic privirea si imi dau seama ca suntem la 20-30 m direct sub varf. Uimit si emotionat simt cum imi creste pulsul incontrolabil… Inseamna ca am trecut de mult de 7000m… De momentul in care vroiam sa ii incurajez pe baieti ca suntem la peste 7000, de ora in care vroiam sa ma gandesc la tot ce am facut ca sa ajung aici. Emotiile sunt coplesitoare, mi se aburesc ochelarii insa nu ma opresc sa ii curat. Baietii au auzit si ei discutia, nu mai spune nimeni nimic. Nu mai suntem aproape, suntem… aici. Urc ultimii metrii, Miguel si Lucian au ajuns deja, ne filmeaza de sus. Tibi ma urmeaza indeaproape. Asta a fost, am reusit, calc hotarat si repede pe micul platou al varfului. Sunt cu echipa la 7105m si ma opresc pentru cateva minute in a gandi ce facem in continuare. Bucuria este de nedescris, Luci filmeaza in continuare in timp ce ne imbratisam. Lui Miguel nu ii vine sa creada ca a ajuns aici cu noi, dupa ce a fost atat de aproape sa renunte.”
Lucian:
“Iau camera în mână cu gândul să merg înainte să îi filmez pe băieţi cum ajung pe vârf. Încerc să forţez dar nu câstig decât câţiva metri. Totuşi ajung inaintea lor pe vârf şi filmez… Doar câteva secunde căci mă copleşesc emoţiile. Ajung băieţii pe vârf, îi iau în braţe, ne bucurăm din inimă pentru reuşită. Câteva lacrimi de fericire se scurg pe obraz, se transformă repede în lacrimi de gheaţă. O doamne, e ora 11.30 şi am ajuns acolo unde mulţi au zis că nu vom ajunge, e un succes mare, un succes realizat prin muncă asidua zi de zi. E o bucurie imensă, dar de fapt e cireaşa de pe tort, căci adevărata bucurie e reuşita muncii depuse în timp.”
Korjenevskaya 2010 from Fako Adrian on Vimeo.
Tibi:
“De multe ori ma intreb ce am cautat acolo…raspunsul vine de fiecare data: pentru ca exista!pentru ca niste tineri au indraznit sa viseze in stil mare, au avut curajul sa il impartaseasca altora, au avut rabdarea de a-l vedea cum se infiripa, puterea de a trece cu nadejde peste momente dificile, nu s-au lasat invinsi de cei care nu au crezut in ei, au avut certitudinea ca totul va iesi bine, incredere in prietenia lor si, nu in cele din urma, suportul, admiratia si dragostea celor din jur catre care gandurile noastre s-au indreptat mereu – “prieteni si neprieteni, familie, parinti, iubite, sponsori, cei care ne-au ajutat si cei care nu ne-au ajutat, cei care ne-au dat suturi in fund si cei care au crezut in noi – si mai ales cei care nu au crezut”. Ne place sa credem ca pe 6 august 2010, odata cu atingerea varfului, nu am reusit sa indeplinim numai visele noastre , ci ale mai multor oameni. M-am bucurat sincer, am vibrat la unison cu Miquel-noul meu coleg, am suferit ca Radu nu a fost prezent fizic acolo,dar cu siguranta spiritual (si cu tricoul), am lacrimat de emotie mandri ca am putut reprezenta pe romanii nostri de acasa in inima Pamirului – acoperisul lumii. Si asa am renascut, mai puternici, mai hotarati, mai frumosi! Prin atitudine am invins altitudinea…impreuna cu voi!Va multumim!”
Scot telefonul prin satelit, ii atasez bateria si trimit catre casa mesajul scris cu o seara inainte:
“Nu incetati niciodata sa visati, sa credeti in visele voastre, sa vreti mai mult ca oricine sa le indepliniti. Imposibilul exista doar in gandul vostru.
Noi am visat, am vrut si am luptat pentru visul nostru pana la capat. Pentru ca: Nu e altitudinea, e atitudinea. Adi, Tibi si Luci, 6 august 2010, Korzhenevskaya, 7105m.”
Zambesc fericit vazand confirmarea de primire a mesajului. Am facut-o! E oficial, baieti, mesajul a fost receptionat cu succes!
Privesc mut de uimire, ma simt atat de mic in imensitatea Pamir-ului. Tot efortul de pana acum a meritat. Ni s-a spus ca depunem atat efort pentru cateva minute pe varf… De fapt, depunem atat efort pentru sentimentele pe care le ai in timp ce te pregatesti sa ajungi 9 luni acolo, pentru luna petrecuta in Pamir, pentru minutele de pe varf si pentru povestile de care ne vom aduce aminte toata viata. Povesti despre incredere, pasiune, perseverenta si atitudine. Fac un calcul simplu si imi dau seama ca suntem cea mai tanara echipa dintre toti cei din base camp care a ajuns pe varf: avem 22, 23 si 25 de ani. Ulterior aflam ca suntem cea mai tanara echipa care a fost acolo de cand isi aduc aminte ghizii batrani. Nu am fost nici pe departe cei mai pregatiti, nici fizic si nici psihic, am avut un echipament vechi sau imprumutat, am avut putine cunostiinte despre ce inseamna muntii inalti. Insa mai mult decat ceilalti, am avut incredere si dorinta sa facem ceva peste puterile noastre. Am depasit toate obstacolele ajutati de prieteni minunati care ne-au fost alaturi in momentele dificile. Iar cand am ramas singuri am vrut sa nu dezamagim si am mers doar inainte. Emotionat, privesc in departare si zambesc complice: stiu unde mergem, stiu ce vrem sa facem acum!
Urmează momentele pentru fotografiat sponsorii, pe noi, pe Miguel, steagul. Facem o poza simbolica si cu tricoul lui Radu, ne gandim cat de mult ar fi vrut si el sa fie aici. Suntem condiţionaţi de norul agasant care uneori se înduplecă şi ne lasă să fotografiem Pamirul. Totuşi petrecem 40 minute pe vârf, destul de obositoare.
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Fan Courier – Oriunde cu placere – chiar şi la 7105 m.
[SinglePic not found]
Himalaya
[SinglePic not found]
Sony – Make, Believe
Coborârea va fi mai dificilă, cele mai multe accidente se petrec la coborâre, aşa că va trebui să avem mare grijă. Mai ales că zăpada e moale. Pe urcare am fost atât de concentraţi încât nu ne-am dat seama cât de îngustă e creasta. Miguel coboară primul, Lucian în spatele lui iar Ady şi Tibi suntem în urmă. Aveam cu noi geluri energizante pentru sportivi, cate 3 de fiecare, insa consideram ca e de ajuns sa mancam doar unul. Daca ajungem intregi jos, celelalte ne vor mai trebui…
E aşa dificilă coborârea, ne concentram cu greu, în plus zăpada e foarte moale şi se alunecă uşor. Miguel e la un pas de a cădea, dar face o oprire în piolet chiar la marginea crestei. Ne-a stat inima în loc. Suntem mai prevăzători, mergem mai încet sa ajungem în siguranţă la corturi.
[SinglePic not found]
Suntem epuizaţi, dar mai găsim resurse să facem un ceai, sa mancam câte un baton de ciocolată, sa ne întindem 30 de minute. Vremea se strica asa cum preconizasem, decidem să coborâm la 5800 pentru a ne odihni mai bine. E aproape seară, coboram pasajul dificil de la 6100 si zonele expuse caderilor de pietre. Filmam, fotografiem, oboseala se simte din ce in ce mai mult. Concentrati, atenti sa nu facem greseli, coboram unul dupa celalalt. Ni se pare lunga coborarea, in total vom fi coborat 1500 m in acea zi. Ajungem in zona ferita de pietre de la 5800 si punem corturile. Suntem epuizaţi încât suntem în stare doar de-o supă şi un ceai. Mai multa mancare oricum nu avem, iar acum nu mai conteaza, maine la pranz vom face baie in apa ghetarului si vom manca in base camp. Am reusit! Zambim fericiti si dormim duşi. Asta da zi!
Ziua 18 – 5 August – Korjenevskaya 6400m
Leneveala ne caracterizeaza in continuare! Desi cehii se trezesc de dimineata si fac harmalaie, trezindu-ne, mai intarziem ceva ore pana pregatim ceaiul si laptele consistent cu cereale.
E ora 10, vremea e superba, doar soarele e asa de puternic incat ne dor ochii si cu ochelari cu factor de protectie + 4. Soare ce incalzeste inca de dimineata, facand zapada moale iar ascensiunea devine din ce in ce mai dificila. Urcam in continuare pe langa peretele din stanga noastra, un urcus abrupt, uneori presarat cu crevase acoperite! Totusi nu cad pietre, e un lucru mare!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ajungem la 6100 m pe un mic platou. Aici sunt 2 corturi, si e de fapt trecerea spre creasta finala! Toata lumea ne anunta ca e cea mai tehnica portiune de pe intreaga ascensiune!
[SinglePic not found]
La 6100 m facem prima pauza mai seriosa, ne tragem sufletul pentru ascensiunea finala.
[SinglePic not found]
Pare ca avem nevoie de hamuri, opturi si alte elemente ce tin de escalada. E un perete de 50 de metri, cu gheata, zapada si stanca, ce este prevazut cu o coarda fixa. Nu am luat echipamentul de catarare, scutind din greutate. Va trebui sa improvizam. Trecem coarda printre maini, prin spatele capului si incepem sa urcam!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Trecerea nu e asa dificila cum anuntase lumea, poate si datorita faptului ca suntem mai bine pregatiti tehnic!
Urmeaza o coama lunga, ca pe acoperisul casei. Hau in dreapta, hau in stanga….”inainte sa mergi ti-a ramas”! Trecem de pragul atins vreodata de vreunul dintre noi si ne simtim bine. Fiecare pas e un nou record de altitudine. Vremea se mentina inca splendida, speram sa fie asa macar inca o zi!
E abia ora 15.00 dupa-amiaza si noi suntem ajunsi la locul de campare! Uimitor, ne-am miscat destul de bine. Suntem la 6400 m, si nu am fi visat cu un an inainte ca vom dormi aici! Locul este superb, asa cum ne-am imaginat din fotografii: un mic platou adapostit si crestele Pamirului ce se vad pe 3 parti…
Imediat cautam locurile de cort. Primul loc ales nu e bun, suntem fix deasupra unei crevase, asa ca gasim 2 locuri de cort mai expuse vantului. Dar nu e nimic, sapam , facem un mic zid!
Bineinteles ca aici ne intalnim cu toata gasca de prieteni: Max, Katherine, ungurii, cehii, rusii, si chiar bulgarul Rumoni, ce sta de 2 zile aici, asteptand sa se limpezeasca vremea. Lumea pare a se simti bine, voioasa, fara rau de altitudine. E un lucru mare sa fie optimism si voie buna!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Soare e asa de puternic astazi, incat temperatura resimtita de noi e mare. Desi termometrele arata -17 grade, renuntam la cele 5 straturi de haine pentru a ne fotografia in ipostaze speciale.
Deci…..- 17 grade si 6400m altitudine!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Peisajul de aici de sus….e incredibil. Dar poate cel mai frumos loc de privit din toata expeditia asta e de la buda! Se vad ghetarii, se vede Kommu, se vede base-campul, se vede Fedcenko….se vede tot ce ne-am dori! Stand in locul acela mai multe de 1 minut, ai timp sa admiri, sa privesti si sa te… bucuri!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Spre seara se face racoare, de-a binelea frig. In tabara lumea se agita, isi face griji. Se pare ca doi din unguri au plecat de la 5800 m direct spre varf si nu se mai intorc. Griji, intrebari, zvonuri. Totusi ii interceptam repede. Toata lumea e in alerta continua. Contrar atitudinii fiecare pentru el, ne-am mobilizat si fiecare a inceput sa faca ceva menit a ii ajuta. Noi am pregatit ceaiul, americanii au pregatit un cort pentru ei, rusii si bulgarul ceva de mancare. E o atitudine ce nu o vezi oricand pe munte, si mai ales la altitudinea asta, cand orice efort in plus e un sacrificiu enorm. Dar pentru noi nu a contat, pentru ca mai presus de alpinisti, suntem oameni! S-au bucurat de ajutorul oferit de fiecare dintre noi, dar erau mult prea epuizati, o ascensiune de 1300 m a fost mult pentru ei, asa ca se cufunda in somn prea repede!
Pregatim totul pentru a doua zi dimineata, ceai, mancare, lapte! Pregatim totul cu minutiozitate. Maine se anunta ziua cea mare, iar daca vremea ne lasa, vom fi acolo unde visam sa fim de un an de zile! Punem ceasurile sa sune, trimitem un ultim SMS pentru cei de acasa si ne apucam cu incredere si hotarare sa scriem SMS-ul pentru momentul varfului. “Vreau sa il scriu simplu, pentru ca cei care sunt alaturi de noi vor intelege. Folosim si motto-ul? Pe cat se poate”"Hai ca il scriu acum si iti dau sa mai verifici! Luci, maine il facem, nu am nici o idee ce ne-ar mai putea opri acum.” “Daca pana aici nu ne-a oprit nimic, nici maine nu ne va opri!” Ne simtim mai bine ca oricand, avem mici migrene dar nu ne deranjeaza si trec repede, ne e cald in sacii de puf, am mancat si baut destul, Tibi si Miguel din cortul vecin pregatesc cu spor ziua urmatoare… Se simt si ei bine cu siguranta.
Mai avem atat de putin, o ultima incordare a mintii si a trupului si vom ajunge la destinatie. Ne zvarcolim, nu reusim sa adormim desi e tarziu si noaptea va fi scurta. Ganduri, amintirile unui an de pregatiri, de la o simpla idee la cateva ore pana la implinirea ei. Cine ar fi zis in urma cu cativa ani, nu foarte multi, ca vom ajunge sa gandim toate astea de la celebra tabara 6400 de pe Korjenevskaya? Cu siguranta nici in urma cu 9 luni nu ar fi crezut nimeni… Nimeni in afara de noi.
Verific vremea, deschid cortul si ies dezbracat in frigul crancen de afara. E senin sticla, peste tot imprejur e intuneric total. Nici o lumina, nici o licarire pe sute de km. E frig, e foarte frig, stiu ca inapoi sacul de dormit imi va fi cald si bine asa ca admir in continuare. Zapada scartaie si crapa pe drumul de intoarcere in cort. Privind spre varf, trag usor fermoarul inghetat al verandei.
Leneveala ne caracterizeaza in continuare! Desi cehii se trezesc de dimineata si fac harmalaie, trezindu-ne, mai intarziem ceva ore pana pregatim ceaiul si laptele consistent cu cereale.
E ora 10, vremea e superba, doar soarele e asa de puternic incat ne dor ochii si cu ochelari cu factor de protectie + 4. Soare ce incalzeste inca de dimineata, facand zapada moale iar ascensiunea devine din ce in ce mai dificila. Urcam in continuare pe langa peretele din stanga noastra, un urcus abrupt, uneori presarat cu crevase acoperite! Totusi nu cad pietre, e un lucru mare!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Ajungem la 6100 m pe un mic platou. Aici sunt 2 corturi, si e de fapt trecerea spre creasta finala! Toata lumea ne anunta ca e cea mai tehnica portiune de pe intreaga ascensiune!
[SinglePic not found]
La 6100 m facem prima pauza mai seriosa, ne tragem sufletul pentru ascensiunea finala.
[SinglePic not found]
Pare ca avem nevoie de hamuri, opturi si alte elemente ce tin de escalada. E un perete de 50 de metri, cu gheata, zapada si stanca, ce este prevazut cu o coarda fixa. Nu am luat echipamentul de catarare, scutind din greutate. Va trebui sa improvizam. Trecem coarda printre maini, prin spatele capului si incepem sa urcam!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Trecerea nu e asa dificila cum anuntase lumea, poate si datorita faptului ca suntem mai bine pregatiti tehnic!
Urmeaza o coama lunga, ca pe acoperisul casei. Hau in dreapta, hau in stanga….”inainte sa mergi ti-a ramas”! Trecem de pragul atins vreodata de vreunul dintre noi si ne simtim bine. Fiecare pas e un nou record de altitudine. Vremea se mentina inca splendida, speram sa fie asa macar inca o zi!
E abia ora 15.00 dupa-amiaza si noi suntem ajunsi la locul de campare! Uimitor, ne-am miscat destul de bine. Suntem la 6400 m, si nu am fi visat cu un an inainte ca vom dormi aici! Locul este superb, asa cum ne-am imaginat din fotografii: un mic platou adapostit si crestele Pamirului ce se vad pe 3 parti…
Imediat cautam locurile de cort. Primul loc ales nu e bun, suntem fix deasupra unei crevase, asa ca gasim 2 locuri de cort mai expuse vantului. Dar nu e nimic, sapam , facem un mic zid!
Bineinteles ca aici ne intalnim cu toata gasca de prieteni: Max, Katherine, ungurii, cehii, rusii, si chiar bulgarul Rumoni, ce sta de 2 zile aici, asteptand sa se limpezeasca vremea. Lumea pare a se simti bine, voioasa, fara rau de altitudine. E un lucru mare sa fie optimism si voie buna!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Soare e asa de puternic astazi, incat temperatura resimtita de noi e mare. Desi termometrele arata -17 grade, renuntam la cele 5 straturi de haine pentru a ne fotografia in ipostaze speciale.
Deci…..- 17 grade si 6400m altitudine!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Peisajul de aici de sus….e incredibil. Dar poate cel mai frumos loc de privit din toata expeditia asta e de la buda! Se vad ghetarii, se vede Kommu, se vede base-campul, se vede Fedcenko….se vede tot ce ne-am dori! Stand in locul acela mai multe de 1 minut, ai timp sa admiri, sa privesti si sa te… bucuri!
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
[SinglePic not found]
Spre seara se face racoare, de-a binelea frig. In tabara lumea se agita, isi face griji. Se pare ca doi din unguri au plecat de la 5800 m direct spre varf si nu se mai intorc. Griji, intrebari, zvonuri. Totusi ii interceptam repede. Toata lumea e in alerta continua. Contrar atitudinii fiecare pentru el, ne-am mobilizat si fiecare a inceput sa faca ceva menit a ii ajuta. Noi am pregatit ceaiul, americanii au pregatit un cort pentru ei, rusii si bulgarul ceva de mancare. E o atitudine ce nu o vezi oricand pe munte, si mai ales la altitudinea asta, cand orice efort in plus e un sacrificiu enorm. Dar pentru noi nu a contat, pentru ca mai presus de alpinisti, suntem oameni! S-au bucurat de ajutorul oferit de fiecare dintre noi, dar erau mult prea epuizati, o ascensiune de 1300 m a fost mult pentru ei, asa ca se cufunda in somn prea repede!
Pregatim totul pentru a doua zi dimineata, ceai, mancare, lapte! Pregatim totul cu minutiozitate. Maine se anunta ziua cea mare, iar daca vremea ne lasa, vom fi acolo unde visam sa fim de un an de zile! Punem ceasurile sa sune, trimitem un ultim SMS pentru cei de acasa si ne apucam cu incredere si hotarare sa scriem SMS-ul pentru momentul varfului. “Vreau sa il scriu simplu, pentru ca cei care sunt alaturi de noi vor intelege. Folosim si motto-ul? Pe cat se poate”"Hai ca il scriu acum si iti dau sa mai verifici! Luci, maine il facem, nu am nici o idee ce ne-ar mai putea opri acum.” “Daca pana aici nu ne-a oprit nimic, nici maine nu ne va opri!” Ne simtim mai bine ca oricand, avem mici migrene dar nu ne deranjeaza si trec repede, ne e cald in sacii de puf, am mancat si baut destul, Tibi si Miguel din cortul vecin pregatesc cu spor ziua urmatoare… Se simt si ei bine cu siguranta.
Mai avem atat de putin, o ultima incordare a mintii si a trupului si vom ajunge la destinatie. Ne zvarcolim, nu reusim sa adormim desi e tarziu si noaptea va fi scurta. Ganduri, amintirile unui an de pregatiri, de la o simpla idee la cateva ore pana la implinirea ei. Cine ar fi zis in urma cu cativa ani, nu foarte multi, ca vom ajunge sa gandim toate astea de la celebra tabara 6400 de pe Korjenevskaya? Cu siguranta nici in urma cu 9 luni nu ar fi crezut nimeni… Nimeni in afara de noi.
Verific vremea, deschid cortul si ies dezbracat in frigul crancen de afara. E senin sticla, peste tot imprejur e intuneric total. Nici o lumina, nici o licarire pe sute de km. E frig, e foarte frig, stiu ca inapoi sacul de dormit imi va fi cald si bine asa ca admir in continuare. Zapada scartaie si crapa pe drumul de intoarcere in cort. Privind spre varf, trag usor fermoarul inghetat al verandei.